Aviația: între pământ și cer, acasă

7 decembrie este Ziua Internațională a Aviației Civile și implicit a noastră,  a celor care ne desfășurăm activitatea pe aeroport. Unii, poate, de zeci de ani. Ne-am dorit să onorăm acest moment într-un mod inedit, vizitându-ne, pe neanunțate, colegii care lucrează pe platformă, printre aeronave, și întrebându-i simplu și direct: „Ce însemnă aviația pentru tine?”. Spontane și obținute uneori pe fugă, răspunsurile ne-au surprins. Ne așteptam la termeni ca “zbor”, „pasiune”, „libertate”. Nu ne așteptam la „identitate” și „viață”. Identitate pentru că, după treizeci de ani pe aeroport, ești parte din el și el din tine, nu mai faci prea bine distincția dintre voi. „Viață” (aceasta ne-a spus-o un pilot) pentru că după ani de pregătire și disciplină, respiri „avioane” și în timpul liber. Este un domeniu care ți se impregnează în structura interioară adânc, invizibil, și pe nesimțite, cerându-ți, în timpul acesta, tot ce ai. La un moment dat, adopția devine simbioză, iar termenii absoluți – „Aviația înseamnă totul, chiar totul” nu mai par exagerați. „Dragostea mea este să împing avioane” a fost una dintre cele mai „la țintă” declarații, aproape deconcertantă prin firescul ei. Pentru că aviația se trăiește ca nicio altă meserie, având talentul ascuns de a-ți da reset, pe neașteptate, păstrându-te, astfel, mereu, tânăr. Nu i-am uitat pe colegii care lucrează în  terminale, cu pasagerii, nici pe cei din birouri. Ne-au reamintit cu toții de forța care ne-a adus împreună și ne ține aici, într-o lume animată de un mecanism aparte, cu care rezonăm, conștient sau nu, fiecare.